Gânduri la 4 dimineața, de această dată.

Stau lipită de calorifer, pe jos, cu laptopul în brațe, cu ochelarii pe nas ... sună cunoscut? Poziția mea preferată la ore târzii în noapte.

M-am dezobișnuit să scriu, parcă scârțâi încă. Deși ieri a mers totul cursiv și frumos, a venit de la sine, pentru că oricum nu pot să scriu decât despre lucruri și sentimente proprii – prin urmare, totul este deja în mintea me, trebuie doar să îi dau o formă pe care să o înțelegeți și voi.

Ieri mi-am amintit un lucru uitat un pic din păcate – mi-am amintit să citesc ... o carte. M-am întâlnit de curând cu un prieten mai vechi care îmi cunoaște latura aceasta ”cultă” și literară – de om care scrie (poezii, proză, jurnalism) și căruia îi place să citească. Și m-a întrebat la un moment dat ce am mai citit în ultima vreme – i-am spus că nimic. Cu greu am recunoscut și acest lucru, pentru că îmi era prea rușine să îi mărturisesc că am vreo 3-4 cărți începute de cel puțin 2 ani, că mai răsfoiesc o foaie în puținele momente când am o pauză, că lecturile mele sunt articole de ziar sau de presă online, mesajele de pe grupuri sau mail-urile lungi. În nici un caz nu le diminuez importanța lucrurilor pe care le fac și a lecturilor pe care reușesc totuși să le citesc, însă simt un gol că nu mai am un pic de timp pentru pasiunile mele de suflet, pasiuni mai vechi și prăfuite.

Spuneam că mi-am amintit să citesc ... și să scriu, de altfel. A fost o seară productivă – am reușit să îmi aștern niște gânduri pe hârtie (vorba vine) și să îmi și las imaginația hoinărind prin gândurile unui autor. E o anumită plăcere și gestică atunci când citești cu drag o carte – îi puteți spune ritual, tabiet, viciu, cum vă sună mai bine. O să spuneți că acord prea mult credit unui simplu citit, însă ca de la un pasionat trist și rușinat că a uitat biblioteca plină de colb într-un colț vă spun că fiecare dintre noi avem mici ritualuri, pe care câteodată doar noi le cunoaștem și cu greu îi lăsăm pe alții să pătrundă în misterul lor – pentru unii este băutul cafelei, pentru alții trezitul de dimineață, sau prima urcare în mașină după ce ai lăsat în spate pentru câteva ore ”casa”, sau paharul de vin când ajungi seara, pe care ți-l torni după ce ți-ai lăsat pantofii aruncați pe hol. Oh, și încă mai avem multe fiecare dintre noi.

Cititul unei cărți îmi aduce aminte și de ”acasa” mea: de lampă, de pătură, de camere, de părinți, de sărbători (pentru că atunci reușeam să termin cele mai multe cărți), de biblioteca mea pe care am reușit să o întrăgesc cu cărți cumpărate din anticariate (obișnuiam să stau cu orele și să aleg volume – cred că ajunsesem să îmi placă mirosul specific și atmosfera că nu îmi mai venea să plec) sau primite sau comandate.

Iar aseară m-am așezat frumos în pat, am tras lampa un pic mai aproape cât să bată un pic pe carte, mi-am lăsat ochelarii și am deschis – castelul din nori s-a prăbușit, al treilea volum (și ultimul) dintr-o serie. E un sentiment unic să tot dai pagina, să aștepți sau să ghicești ce se întâmplă, să te scufunzi în propriile gânduri și să îți dai seama că nu ești de fapt atent la ce citești și să te reîntorci la paragrafe, iar la un moment dat să simți cum ochii îți coboară din ce în ce mai jos pe carte până ți se închid complet.

Tot scotocind prin amintiri, mi-a răsărit în minte o imagine de când eram mai copil (prin gimnaziu să fi fost) și care mi se pare câteodată din alt film. Ai mei dormeau într-o cameră, eu cu fratele în camera de lângă. Pe vremea aceea, aveam sobe (cu gaz) și cazan în baie. Tot pe vremea aceea, eu mă trezeam prima din casă de cele mai multe ori, pentru că mergeam la școală (între timp, cam toate s-au schimbat, și cu amenajarea casei, și cu trezitul). Iar eu, ca un copil cuminte, îmi puneam alarma mult mai repede decât era normal să mă trezesc – mă ridicam cu greu din pat și aprindeam ”focul” în toată casa: în camera mea, la părinți și la baie, pentru ca pe când trebuia de fapt să mă trezesc să fie deja călduț prin casă. Acum când mă gândesc cred că mă simțeam ca un om ”mare”, cu responsabilități – nu așa.

Termin totuși și această postare, într-o notă nostalgică și plină de amintiri. O să mă așez imediat în pat și mă pun să citesc – am de recuperat :)

Gânduri la 3 dimineața ... într-un început de decembrie

Stau lipită de calorifer, pe jos, cu laptopul în brațe, cu ochelarii pe nas (începuseră să îmi lăcrimeze de la oboseală), e târziu și e frig și mi-am pus în cap să scriu ceva – nu am mai făcut asta de mult.

Vine acea perioadă a anului când ai vrea să nu fi nicăieri decât acasă. Încep să simt și eu asta. De fapt, decembrie vine cu două sentimente: să fii acasă de Crăciun și să fii cu cineva de Revelion. Ideea e ca în nici unul dintre contexte să nu fi singur. 

Am rămas singură pe weekend. Fratele a plecat acasă. Înainte de asta, am tras o fugă rapid să mai fac niște cumpărături și am luat câteva bomboane de pom – cu gândul să îi trimit și mamei. Simpatică, îmi spune fratele că el nici nu le-am mai văzut după ce le-a plasat – are mama ascunzișurile ei prin dulapuri (pune ea deoparte o ciocolată, o cafea, și le scoate când ai nevoie, numai bine îți pică) și a pus deja și bomboanele, s-o fi gândit că le-am luat în avans pentru Crăciun.

A început să ningă un pic. Nu m-am putut abține și am ieșit un pic pe geam. M-a izbit aerul puternic de iarnă – calm, rece, clar, impunător. Respect aerul acesta. E rece, și totuși îți aduce aminte de căldura din casă, de acasă. Parcă simți în tot acest aer bucuria unui nas roșu, clipele petrecute sub bradul de Crăciun numărând beculețele și mâncând bomboanele ”bune”, fruntea mamei transpirate de la frământat cozonaci, emoția de a ajunge acasă, groaza de a sta pe tren sau a conduce pe lapoviță, ritualurile care au loc și tradițiile pe care și le face fiecare familie în parte. Și Doamne! Încă și mai câte lucruri ...

Stând pe geam, m-a cuprins un sentiment de dor. De la frigul care a intrat pe balcon, mi s-au aburit geamurile. Mereu am găsit acest fenomen fascinant – aburul. Mi s-au aburit geamurile, mi-au înghețat pereții, tremură în stradă de frig drapelurile și se zgribulesc în bătaia vântului rece și liniștitor, iar mașinile stau calme sub o promoroacă. Iar eu stau ferită, lângă calorifer, pe podeaua semi-rece, cu laptopul care mi se descarcă în brațe. Îmi fac un lapte cu miere și scorțișoară și la somn copii :) 

Fetele mele ...

acum doi ani, am inceput un drum in viata mea ... care m-a dus pe cai total necunoscute, dar care m-a ajutat sa ma descopar si sa descopar ceea ce pot oferi si ceea ce pot ceilalti de langa mine.

am inceput un drum singura. nesigura. pierduta in spatiu. asteptam o confirmare ca ceea ce fac e bine. am inceput sa experimentez si unele lucruri mi-au venit instinctiv. de multe ori, m-am gasit vorbind sau actionand cumva inafara mea - mintea mea statea si analiza retrospectiv ceea ce facusem sau spusesem acum 5 minute si nu se regasea, desi ii placea si era placut surprinsa. bine, aceste lucruri au aparut dupa jumatate de an de orbecaire prin ceata ce inseamna domeniul atat de larg al resurselor umane. insa probabil toate simturile mele au inceput sa actioneze intru mobilizare - subcontientul meu functiona la maxim. si acum inca ma mir de cate lucruri pot sa fac si din ce colturi ascunse, intunecate pentru ca nu le reperez, dar iluminate de idei, vin aceste ganduri. de multe ori ma aud zicandu-mi incet - "Bravo, Sanzi! ce bine ca te-ai gandit si la asta!". nu stiu daca ati trait vreodata astfel de experiente total straine voua - ma observ de undeva de langa mine. dar evident ca deviez de la subiect .... 

bun, a trecut o jumatate de an de acomodare - incepea sa mi se contureze vag in minte cam ce ar trebui eu sa fac si care este rolul meu fata de ceilalti. ma bucur ca am reusit sa fac greseli si sa invat din ele. ca unele lucruri se pot aplica, unele in schimb merg pe alte profile de persoane. ca un simplu "bravo" pentru cel mai banal lucru din lume (relativ concept oricum) poate sa aduca zambetul pe buzele celui mai morocanos om. ca nu poti avea mereu dreptate si e bine sa recunosti. ca degeaba mobilizezi o persoana pe moment, daca nu o poti face sa ramana asa si in timp. ca unele persoane merita, si altele nu. ca nu toti au aceleasi prioritati ca tine si e bine sa accepti acest lucru. ca poti gasi totusi oameni care sa se dedice voluntariatului. ca sunt oameni care vor o schimbare si fac ceva in acest sens. ca sunt oameni care pot si vor sa te ajute. ca sunt oameni care o sa arunce in tine cu prima ocazie. si ca toate acestea, si multe multe altele, te motiveaza sa mergi mai departe!

si asa a trecut un an ... la finalul caruia, surprinzator, am ramas cu o echipa, motivata de un lucru care poate parea lipsit de semnificatie - lucrul manual! da, hand-made-urile pentru gala fac minuni. o echipa care a inceput sa prinda contur la inceputul anului doi. si care a trecut prin toate stadiile posibile prin care poate trece o echipa, probabil mai mult sau mai putin influentata de starea coordonatorului - a.k.a eu. si asa am inceput sa dezvolt treptat persoanele si echipa ca un tot - fetele mele. a fost un an de proba, de provocari, de acomodare si pentru ele, si pentru mine. reusita mea o consider faptul ca nimeni nu a renuntat pana acuma, si chiar daca s-a intamplat - prioritatile se schimba -, nu au putut sta deoparte prea mult timp si s-au intors si mai motivate, cu si mai multe initiative si idei. 

al doilea an ... se incheie si el imediat. sper din suflet sa fi reusit sa insuflu mai departe spiritul meu de HR, apropierea, prietenia, munca, seriozitatea. probabil ca trebuie sa faci parte dintr-o astfel de echipa ca sa intelegi despre ce vorbesc aici ... e normal ca dupa un an sa se dezvolte o relatie, sa se creeze o anumita atmosfera pe care doar pe acest departament o poti gasi, asa cum fiecare echipa de proiect are feeling-ul ei, asa cum BC-ul are povestea lui. m-a impresionat mereu motivarea fetelor care vine dintr-o apropiere si un respect pentru persoana care le-a fost acolo alaturi. este cu adevarat miscator sa afli motivele unor fete pline de propriile probleme si griji pentru a veni la fiecare sedinta - chiar sa alerge, ca sa nu intarzie. si asta doar pentru ca esti tu acolo! sa nu fiu inteleasa gresit - niciodata nu voi fi o persoana ingamfata sau laudaroasa, dar nici modestia nu ma caracterizeaza cand stiu ceea ce sunt si pot. 

si trece si al doilea an ... si m-am trezit peste vara cu o echipa intregita. o echipa pregatita si inchegata. o echipa care s-a mobilizat extraordinar pentru primul nostru proiect. pe care cateodata nici eu nu o recunosc, atat mi se pare de schimbata, in cel mai bun sens. cred ca fiecare s-a descoperit pana la urma. stie ce urmeaza in acest inceput de an, constientizeaza responsabilitatea ca pe un lucru cu adevarat important si puternic si e dispusa sa faca sacrificii pentru a duce la indeplinire task-ul propriu. fiecare stie ce are de facut, fiecare vrea sa faca mai mult, fiecare vine pregatita si in plus. fiecare respira si transpira prin toti porii organizatia. 

abia astept sa inaintam in acest prim semestru si sa descopar in continuare fiecare persoana din aceasta echipa - ce mai ascunde, ce imi mai pregateste, cu ce ma mai poate surprinde. 

fetele mele ... sper ca am ajuns sa fiu pentru voi o prietena, o coordonatoare, o consiliera, o mama, un sprijin, o punte de legatura, si de ce nu, un model. 

va felicit sincer pentru cum ati inceput acest an! demonstrati-mi in continuare de ce sunteti in stare - nu doar mie (ca stiu poate mai bine decat oricine), ci in primul rand voua! aveti incredere in voi, inca nu ati descoperit nici un sfert din ce puteti atinge. 

inchei prin a va spune ca mandria mea a depasit cateva cote, dar se abtine pentru moment - asteapta si mai multe confirmari!

Luna lui marte, luna mea ...

picaturi de ploaie se prelingeau pe geam, trenul hurduia vag prin ceata, iar eu eram pierduta in luna lui marte ... 


"Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.
O să te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut să se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte."


Nichita Stanescu. 


merita ascultata melodia. este doar pentru momente speciale.

Truly free ...

am terminat azi cu practicele. groaznic. 2 saptamani de panica si stres. 2 saptamani in care nu am visat altceva decat chimie farmaceutica, tehnica si farmacognozie. 2 saptamani de terapie intensiva. 2 saptamani de fumat industrial. 2 saptamani fara prieteni. 2 saptamani ....

si eu bat campii degeaba aici. asa ar suna 2 saptamani de presesiune. dar eu prind fluturi si vorbesc aiurea. nu a fost deloc asa. poate m-am stresat pentru 1 examen din multitudinea pe care le-am avut. si da, am resimtit oboseala pana in ultima articulatie, pierzand noptile cu prostiile mele. poate imi plac mult mai mult alte lucruri, as prefera sa tin 10 sedinte si sa scriu 100 de rapoarte. dar stiu ca ceea ce fac este cu un scop ... right?

si azi ... am ramas profund dezamagita de mine dupa examen. nu neaparat pentru ca nu am stiut, sau pentru ca nu am invatat cum trebuie, sau pentru ca mi-a picat ceva ce nu intalnisem pana acuma si trebuia sa ma folosesc un pic si de logica, sau pentru ca examenul este extrem de subiectiv si impartial. nu ... am ramas dezamagita pentru ca m-am blocat. pentru ca am lasat toate astea sa ma afecteze. pe mine. eu, care inainte de fiecare examen ma aranjez, imi fac unghiile si parul, ma machiez, pentru ca imi place sa arat cat mai bine - pe principiul daca tot il pic, macar stiu ca am aratat super. eu, care stiu de ce sunt capabila si cat ma duce capul. eu, care de mult am renuntat sa ma mai stresez si sa ma frustrez din cauza unor examene incorecte, neechitabile pentru toti studentii. eu, care sunt mereu optimista, tot ceea ce imi venea in gand era: o sa-ti pici examenul. nu are rost sa mai scrii. nu stiu de ce te mai stresezi. o sa ti-l pici. si m-am blocat ...

si am ajuns acasa, in camin. si mi-am pus muzica la maxim. si mi-am deschis blogul. si mi-am deschis facebook-ul. si am vazut acolo un link de la un videoclip, cu mesajul: truly free in a way that we always knew it ... si am stat si m-am gandit. sunt cu adevarat libera? exista asa ceva cu adevarat? poate doar in gandurile mele, in ceea ce cred, in ceea ce simt, in lumea dinauntrul meu, unde slava cerului nu trebuie sa impun bariere dinafara decat daca vreau eu. orice e permis, orice ce mi se pare mie ok. 


stau ca proasta si ma stresez si ma simt dezamagita pentru niste lucruri atat de banale. este un examen practic, care o sa-mi influenteze intr-un fel radical viata? cred in micile detalii, in lucruile mici care determina drumul nostru ... dar intre a-mi invata pentru un examen si a sta de vorba cu un prieten, a-l descoperi, a fi parte din viata lui, a impartasi, mereu voi alege a doua varianta. fiecare are probabil un set de lucruri care pentru el sunt esentiale. partea asta umana .... fara ea chiar nu as putea trai si ma influenteaza mai mult decat orice. 


si acuma cand scriu imi dau seama ca cel mai trist ... este faptul ca nu am cui sa-i spun toate astea. cazusem intr-o profunda dezamagire cand m-am intors in camera, si primul impuls a fost sa o sun pe mama. care saraca ma intelege si este alaturi de mine, dar are ea probleme ei si de cele mai multe ori renunt la a spune ce am pe suflet, pentru a o asculta pe ea. nu vreau sa o incarc si cu astfel de lucuri. iti dai seama ca e frustrant ... dar aste este situatia. 


si am prieteni, am pe cine sa sun, am cu cine sa vorbesc ... dar nu. 


truly free .... ?!

Amazing things

Dragii mei,

tin sa va marturisesc ca in jurul se intampla lucruri care produc efecte cutremuratoare in mine in fiecare secunda. am trait enorm de multe lucruri de cand a inceput anul universitar, am cunoscut atatea persoane, ca intr-un final sa ma gasesc (sau sa ma regasesc), printre franturi si din zeci de cioburi, pe mine, "eu"-ul meu, si pe cineva total nou. simt in mine muguri noi, ramuri intregi care urla si vor sa iasa la suprafata.

inainte sa inceapa facultatea, m-am implicat in organizarea unei scoli de toamna in cluj. am avut o coordonatoare extraordinara, de la care simt ca mai am enorm de mult de invatat, mai ales pe partea de HR, care mi-a oferit optiuni si mi-a deschis ochii, si practic mi-a daruit cadrul si oportunitatea in care ma simt eu in largul meu si in care pot functiona la potential maxim. am avut o echipa cu personalitati atat de diferite, de la organizatii diferite, care am reusit sa ne inchegam, sa lucram, sa ne dam doua palme asertive cand trebuia, si in final sa avem momente flower power cu lumanari si rasete si vin si imbratisari. iar studentii care au participat ... si trainerii ... jos palaria. cum spunea unul dintre traineri, atunci cand el tine un astfel de atelier, 40 de persoane invata de la el, dar el invata de la toate cele 40 de persoane. e descrierea perfecta a ce se intampla atunci cand iei contact cu alte persoane, cand esti organizator. iar acele persoane ... stiind ca este ultima mea noapte cu ei, stiind ca trebuie sa plec sa ajung si pe la alte proiecte, apreciind putinul pe care am reusit sa fac pentru ei, au venit toti in beci pentru mine, au cantat "daca pleci, ia-ma si pe mine ...", au dansat impreuna cu mine, am facut o hora imensa, ne-am imbratisat ... emotiile acestea nu se pot exprima in cuvinte ...

si faptul ca am fost pana la poiana marului, ca am trecut prin inca o experienta, ca am stat la povesti in jurul focului si am ras, ca am reusit sa vorbesc cu o buna prietena (pentru ca niciodata nu avem timp), ca am facut atatia kilometri conducand, ca ai mei inca ma mai suporta ... inseamna mult pentru mine.

ma simt implinita si cand sunt extrem de obosita, dar conduc in continuare ... ador sa conduc, sa merg, sa ascult muzica, sa reglez eu toate prostiile din masina ... sa stiu ca pot si sunt capabila de a face manevre, de a lua decizii, de a reusi :)

si apoi cluj ... nici nu stiu cum au trecut toate ... o luna de facultate. este atat de mult daca stau sa ma gandesc, si totusi mi se pare o vesnicie de cand a inceput.

am avut sedinta de defrustari ... ne-am stresat cu biroul de conducere ... ne-am stresat cu bobocii la farmacie ... cu ghiduri, cu promovarea saptamanii bobocului, cu demararea balului ...

ce sentiment te apuca atunci cand vezi intrand la first date cu bobocii cate 20 de persoane pe usa ... ca in final sa fie aproape 80 de boboci cu care sa vorbesti si carora sa le explici si care au venit pentru ca i-ai facut tu atat de curiosi si nerabdatori. si pe langa ei, sa existe si 20 de voluntari cu care ai lucrat si care au venit sa sustina proiectul si care cred in aceleasi lucruri si care la sfarsit mai gasesc si energia necesara sa te aplaude pe tine, cand tu ar trebui sa ii aplauzi pe fiecare dintre ei - asta s-a rezolvat cu o imbratisare tare tare pentru fiecare.

am avut si intalniri de lucru pe anosr. weekend-ul acesta un training pe hr si leadership. fiecare weekend ocupata. am primit azi feedback ca sunt "centrala telefonica" ... adevarul e ca asa am obisnuit oamenii si m-am obisnuit si eu pe mine ... si poate nici nu e neaparat rau, pentru ca ar trebui sa fie cineva si asa ... pentru mine, orice este important, pentru ca ma gandesc mereu ce inseamna pentru celalalt si cat de esential este pentru el. poate prea altruista cateodata ...

si asta seara ... am primit o ciocolata. si o pereche superba de cercei, exact cum as fi vrut eu, dar cu siguranta nu as fi gasit, si care mi se potrivesc cu o gramada de lucruri si care spun tare si mare "sanzi". si am ramas blocata, pentru ca pentru mine a ajuta cu lucruri care poate mie imi par marunte a devenit o obisnuita si imi este natural si in firea mea sa fac acest lucru ... si raman blocata pentru ca imi dau seama ca sunt persoane care apreciaza, care vad, care constientizeaza, care imi lumineaza ziua si ma fac sa merg mai departe.

asta este motivarea mea: ma hranesc din oameni.

Balconul ...

cand spun ceva despre balconul meu, se aude un freamat in mintea mea si in saracul meu sufletel ... se aude un freamat si in amintirile prietenilor ... se tulbura multe.

mi-e atat de drag balconul meu. voi stiti de ce. doamne, cate s-au intamplat intr-un singur an! cate amintiri si ce melancolie ma apuca trecand pe langa el. si trec, in fiecare zi. si vad scaunele acum aruncate la intamplare, si oglinda de pe peretele dinauntru. este gol.

parca o data cu plecarea mea, a ramas si el privind in urma trist. e gol si sec, stiind ca am luat eu cu mine tot ceea ce a fost acolo.

balconul ... care a impartit atatea cu mine si cu multi altii. nu este clipa care sa nu implice balconul, nici o furtuna, nici un nor, nici o raza de soare ... totul se leaga.

si inca ma cheama ... chiar mi-am spus ca voi merge intr-o dimineata si o sa beau cafeaua, si o sa fumez linistita tigara, si o sa-mi chemi pe rand cate un prieten, si o sa ne uitam impreuna la lumea din jur, si o sa povestim, si o sa ne aducem aminte ...

si eu sper sa-i raspund chemarii, in anii ce vor sa vina.

balconul ... amintiri singura, in noptile in care nu era nimeni sa ma consoleze, decat o tigara si o bere; amintiri cu atati prieteni de suflet (fiecare dintre ei inseamna ceva pentru mine si au un loc pe balconul meu) ... prieteni carora le-am facut marturisiri profunde, prieteni care mi-au cerut sfatul, prieteni care mi s-au confesat, prieteni care aveau nevoie doar de o tigara si o persoana langa, prieteni care inca se mai gandesc si ei la balcon; amintiri din nopti nedormite datorate framantarilor mele; amintiri din nopti nedormite datorate unor persoane dragi care au stiut cum sa ma incalzeasca; amintiri de la chefuri; amintiri cu betii; amintiri cu cantec; amintiri dragi ...

mi-e dor de tine.