Vine acea perioadă a anului când
ai vrea să nu fi nicăieri decât acasă. Încep să simt și eu asta. De fapt,
decembrie vine cu două sentimente: să fii acasă de Crăciun și să fii cu cineva
de Revelion. Ideea e ca în nici unul dintre contexte să nu fi singur.
Am rămas singură pe weekend. Fratele
a plecat acasă. Înainte de asta, am tras o fugă rapid să mai fac niște
cumpărături și am luat câteva bomboane de pom – cu gândul să îi trimit și
mamei. Simpatică, îmi spune fratele că el nici nu le-am mai văzut după ce le-a
plasat – are mama ascunzișurile ei prin dulapuri (pune ea deoparte o ciocolată,
o cafea, și le scoate când ai nevoie, numai bine îți pică) și a pus deja și
bomboanele, s-o fi gândit că le-am luat în avans pentru Crăciun.
A început să ningă un pic. Nu m-am
putut abține și am ieșit un pic pe geam. M-a izbit aerul puternic de iarnă –
calm, rece, clar, impunător. Respect aerul acesta. E rece, și totuși îți aduce
aminte de căldura din casă, de acasă. Parcă simți în tot acest aer bucuria unui
nas roșu, clipele petrecute sub bradul de Crăciun numărând beculețele și
mâncând bomboanele ”bune”, fruntea mamei transpirate de la frământat cozonaci,
emoția de a ajunge acasă, groaza de a sta pe tren sau a conduce pe lapoviță,
ritualurile care au loc și tradițiile pe care și le face fiecare familie în
parte. Și Doamne! Încă și mai câte lucruri ...
Stând pe geam, m-a cuprins un
sentiment de dor. De la frigul care a intrat pe balcon, mi s-au aburit
geamurile. Mereu am găsit acest fenomen fascinant – aburul. Mi s-au aburit
geamurile, mi-au înghețat pereții, tremură în stradă de frig drapelurile și se
zgribulesc în bătaia vântului rece și liniștitor, iar mașinile stau calme sub o
promoroacă. Iar eu stau ferită, lângă calorifer, pe podeaua semi-rece, cu
laptopul care mi se descarcă în brațe. Îmi fac un lapte cu miere și scorțișoară
și la somn copii :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu