de cand astept sa pot sa am timp si energie sa scriu despre acest subiect (pentru ca da, daca va arat agenda mea, care este hasurata in toate locurile posibile si mi-e greu cateodata chiar sa gasesc loc pentru dormit, ati intelege de ce spun acestea).
a fost ziua mea. pe 21 martie am implinit 21 de ani. superba varsta si un pic ingrijoratoare, de vreme ce stau si ma gandesc ce "baba" sunt. din fericire, chiar nu prea am multe sa-mi reprosez, am realizat atatea lucruri si sunt mandra de mine din multe puncte de vedere. clar, nu totul este perfect, lipseste persoana care ar completa totul (acel mare EL), dar e ok ca momentan nu ma deranjeaza atat de mult (da, sunt singura - aviz amatorilor).
si totusi, revenind la subiect ...
AM CEI MAI TARI PRIETENI !!!
si ei fac parte din doua lumi foarte diferite (chiar mai multe daca ar fi se le impartim pe bune, dar o sa iau in calcul un sigur criteriu: orasul). este lumea clujului si lumea brasovului.
brasov: prieteni adunati in jurul unei mese, buchet mare de flori roz :D, cutie maaaare de codou (cu inimioare roz care zambesc :D), si cadouri: o cana magica (iubesc canile pentru ca iubesc cafeaua), un set de dus cu tot ce trebuie, o cutie de ceai la fel de magica si speciala, si bineinteles o agenda (ce m-as face eu fara agende???!!). rasete, urari, mistouri, si iar rasete. o seara frumoasa, alaturi de persoanele cele mai apropiate din brasov (chit ca unii sunt la facultate in bucuresti).
cluj: cand ma gandesc la brasov, ma gandesc la casa, la parinti, la prietenii cu care am crescut si cu care inca ma inteleg bine, la libertatea de a conduce pe strazile orasului masinuta mea, la sentimentul de dor nebun care ma apuca cateodata... in cluj in schimb, mi-am lasat eu sufletul. este orasul pe care il iubesc si care m-a primit in centrul lui cu atata caldura si bucurie ca nici nu am avut timp sa imi dau seama ce se intampla. am fost absorbita de universul asta, pe care cei din exterior chiar nu au cum sa-l inteleaga si ma acuza pe mine ca exagerez. dar daca ai fost si ai stat in cluj, nu are cum sa nu ti se intample acelasi lucru.
si acuma, incepe povestea din cluj ...
... duminica. telefoane. ziua mea. petrec 6 ore pe tren pentru ca trebuie sa ma intorc "acasa", in camin. merg cu un bun prieten, radem, glumim, ne uitam la un film. ajungem intr-un finally end in gara. luam un taxi pana in hasdeu. vine de ma ajuta pana in camera cu bagajele. imi spune ca trebuie sa intre la baie. intre timp, eu incep sa aranjez prin camera linistita lucrurile ... cand incep sa aud de pe coridor un "multi ani traiasca". incepe sa imi creasca pulsul, incep si fluturasii (pe care ii simt si acuma). deschid usa. un tort de ciocolata (suuper suuuper bun) cu lumanari "21" pe el. si toti stransi in jurul lui, cantand. imi venea sa plang de fericire, dar nu puteam sa ma opresc din zambit. imi venea sa sar pe toti si sa le transmit toata dragostea pe care le-o port. a fost unul din cele mai frumoase momente, care m-au facut sa realizez cat de speciali sunt oamenii astia si cat de apreciata trebuie sa fiu si eu. love you guys !!!
am macat tortul la gramada. am facut poze. am ascultat melodii vechi. am plecat apoi pe piezisa. am baut. a fost cea mai tare zi de pana acuma!
marti: mi-am tinut ziua asa cum se cuvine. am dat de baut la mine in camera mai intai: muzica, barfe, vodka, bere, vin, cadouri, imbratisari, prieteni. apoi, am mers intr-un club sa dansam pana dimineata. atat de mult am sarit, atat de mult m-au pus in evidenta, atat am stat in mijlocul cercului de dans, atat am baut ... doamne, si toti au venit pentru mine. toti care populau zona "aici e cheful lui sanzi". a iesit foarte tare!
cand m-am intors in camin, din nou surprize surprize: tot caminul, toata usile, tot coridorul, toata camera mea, toate zidurile erau tapetate cu post-it-uri pe care scria "la multi ani!", cu varianta "la multi ani, sanzi!".
am adormit cu zambetul pe buze si asa m-am si trezit. nu cred ca ar fi fost ceva care sa ma faca sa imi schimb starea de spirit.
a fost cea mai frumoasa zi de nastere, si in brasov, si in cluj. si vreau sa va multumesc inca o data pentru tot si pentru toate si sa va reamintesc ca
SUNTETI CEI MAI TARI PRIETENI !!!
duminică, 28 martie 2010
Ne place sa ne complicam
[doamne de cand nu am mai scris ... ]
stateam azi si ma gandeam eu la nemurirea sufletului (vorba vine), dupa ceva cantitati industriale de vodka si bere (si dupa o betie de cu o seara inainte), cu o tigara in mana intr-un club plin de oameni care dansau pe mese, simtindu-ma mai singura decat oricand ... stateam si ma gandeam ca ne complicam prea mult !!!
atat de mult ne place sa filozofom pe teme, sa desfacem firul in 14, sa ne sunam toti prietenii ca sa le cerem sfatul in "n" privinte ... incat cred ca la un moment dat uitam chiar esentialul: de la ce pornisem? ce vroiam sa fac? ce s-a intamplat de fapt? ce simt eu cu adevarat?
ne pierdem pe parcurs, ne pierdem in idei si sfaturi (atat de diferite), ne ancoram de orice licar de speranta, incepem sa aberam si sa deformam lucrurile, ca intr-un final sa ne uitam pe noi. sa devenim un "produs" al ce "ar vrea lumea de la mine" si "cum imi vad restul viata".
si macar de ar fi doar interventia lor la mijloc ... dar mai este si persoana cu care esti in relatie, despre care ceri sfaturi si despre care toti se gandesc sa-si spuna parerea. doamne fereste sa vorbesti tu cu a cea persoana despre ceea ce te framanta de fapt, despre problemele care exista, despre ce ai vrea sa se schimbe sau ce ai vrea sa fie. nu, tu apelezi la zece mii de terti care sa te "ajute" sa te decizi si cum sa spui si ce sa faci.
dar mai apoi te gandesti ca nici nu poti vorbi cu persoana direct. te gandesti la consecinte, ti-e prea bine cum e momentan si lasi totul sa mearga de la sine (chiar daca merge prost sau in directia gresita).
speri cu ardoare ca intr-o zi persoana respectiva sa se trezeasca, brusc si dintr-o data, si sa-si dea seama de ce mare tampenie si greseala a facut ca nu a reactionat in vreun fel sau altul si sa se dea cu capul de toti peretii, gandindu-se ce ar fi putut fi.
acuma o sa veniti si o sa-mi spuneti, pai bine, dar tu de ce nu ai facut nimic? de ce stai in fata unui laptop si scri, in loc sa fi tu cea care merge si ii spune in fata tot? poate din acelasi motiv pentru care nici "ea/el" nu o face: ne este frica! ne este groaznic de frica, dupa ce cunoasteam o persoana si ne dam seama cat de mult ne completeaza si cate avem in comun. dupa ce constientizam ca nu mai poate fi vorba de o aventura de-o noapte, ca poate fi ceva mult mai serios. ne este frica de ceea ce ar putea veni si ne complicam, in loc sa trecem la fapte, pentru ca da, viata chiar este foarte scurta.
in mod firesc, vine si urmatoarea intrebare: ok, ce facem? ce sa fac? si daca chiar imi place sa ma complic, sau sunt nevoita de circumstante? asta ar fi viata, o serie de "complicaturi", telefoane si intalniri tarziu in noapte cu diversi prieteni carora sa le povesteti intreaga ta existenta si practic sa nu se intample nimic concret?
astept inca raspuns. poate l-ati aflat voi (share if you did so)
stateam azi si ma gandeam eu la nemurirea sufletului (vorba vine), dupa ceva cantitati industriale de vodka si bere (si dupa o betie de cu o seara inainte), cu o tigara in mana intr-un club plin de oameni care dansau pe mese, simtindu-ma mai singura decat oricand ... stateam si ma gandeam ca ne complicam prea mult !!!
atat de mult ne place sa filozofom pe teme, sa desfacem firul in 14, sa ne sunam toti prietenii ca sa le cerem sfatul in "n" privinte ... incat cred ca la un moment dat uitam chiar esentialul: de la ce pornisem? ce vroiam sa fac? ce s-a intamplat de fapt? ce simt eu cu adevarat?
ne pierdem pe parcurs, ne pierdem in idei si sfaturi (atat de diferite), ne ancoram de orice licar de speranta, incepem sa aberam si sa deformam lucrurile, ca intr-un final sa ne uitam pe noi. sa devenim un "produs" al ce "ar vrea lumea de la mine" si "cum imi vad restul viata".
si macar de ar fi doar interventia lor la mijloc ... dar mai este si persoana cu care esti in relatie, despre care ceri sfaturi si despre care toti se gandesc sa-si spuna parerea. doamne fereste sa vorbesti tu cu a cea persoana despre ceea ce te framanta de fapt, despre problemele care exista, despre ce ai vrea sa se schimbe sau ce ai vrea sa fie. nu, tu apelezi la zece mii de terti care sa te "ajute" sa te decizi si cum sa spui si ce sa faci.
dar mai apoi te gandesti ca nici nu poti vorbi cu persoana direct. te gandesti la consecinte, ti-e prea bine cum e momentan si lasi totul sa mearga de la sine (chiar daca merge prost sau in directia gresita).
speri cu ardoare ca intr-o zi persoana respectiva sa se trezeasca, brusc si dintr-o data, si sa-si dea seama de ce mare tampenie si greseala a facut ca nu a reactionat in vreun fel sau altul si sa se dea cu capul de toti peretii, gandindu-se ce ar fi putut fi.
acuma o sa veniti si o sa-mi spuneti, pai bine, dar tu de ce nu ai facut nimic? de ce stai in fata unui laptop si scri, in loc sa fi tu cea care merge si ii spune in fata tot? poate din acelasi motiv pentru care nici "ea/el" nu o face: ne este frica! ne este groaznic de frica, dupa ce cunoasteam o persoana si ne dam seama cat de mult ne completeaza si cate avem in comun. dupa ce constientizam ca nu mai poate fi vorba de o aventura de-o noapte, ca poate fi ceva mult mai serios. ne este frica de ceea ce ar putea veni si ne complicam, in loc sa trecem la fapte, pentru ca da, viata chiar este foarte scurta.
in mod firesc, vine si urmatoarea intrebare: ok, ce facem? ce sa fac? si daca chiar imi place sa ma complic, sau sunt nevoita de circumstante? asta ar fi viata, o serie de "complicaturi", telefoane si intalniri tarziu in noapte cu diversi prieteni carora sa le povesteti intreaga ta existenta si practic sa nu se intample nimic concret?
astept inca raspuns. poate l-ati aflat voi (share if you did so)
luni, 15 martie 2010
Azi, 11 martie 2010
[da stiu, este 15 martie ... dar ma chinui sa scriu si postarea asta de ceva timp si am zis ca e musai sa o public. o sa scriu si ceva mai recent :P]
mi-am dat seama, din nou, ca nu am mai scris pe blog. am tot avut tentative peste tentative, dar nimic nu s-a materializat. asa ca azi, 11 martie 2010, m-am decis ca a venit timpul sa revin pe paginile de web ale universului.
multe de spus, putin timp (pentru ca da, iar trebuie sa plec: vine un prieten pe la mine, dupa mergem la ceva cumparaturi, apoi clatite cu voluntarii si cine mai stie unde se va termina noaptea - ca deja nu mai pot sa spun seara la orele la care ajung in camera mea linistita de camin).
as incepe cu faptul ca am o super colega de camera - ar fi mai bine sa-i spun prietena, cu care ma inteleg si ma intelege, care imi aranjeaza parul - sunt creata acuma :D, fara de care nu mi-as putea imagina camera asta de camin. chiar ma gandeam ca de la anul nu o sa mai fie aici (ea termina anul acesta) si o sa fie tare ciudat. m-am obisnuit si cu prietenul ei, super tip, de la care poti sa ceri ajutorul, care stie o gramada de lucruri si cu care poti sa razi pana sa nu mai poti. m-am obisnuit si sa fie mereu super multa lume la noi in camera. m-am obisnuit sa nu fiu singura. m-am obisnuit cu niste oameni. eh, vom vedea noi cum o sa fie anul viitor. o sa fie bine, sper, dar nu la fel.
Baisoara ... am fost in weekendul trecut la Baisoara in training cu voluntarii noi. pe langa muntii de zapada, viscol, frig si niste peisaje superbe, a fost o experienta pe care nu o sa o uit prea curand. poate si pentru ca eu am organizat in mare parte totul (omul de HR :D ), ajutata normal de colegii mei din bc (birou de conducere). mi-am dat seama de cate lucruri super tari sunt capabila (si nu incerc sa ma laud). mi-am dat seama de cat de mult conteaza sa ai langa tine persoana potrivita care sa te ajute, sa te sustina, sa vina cu idei, sa iti asculte frustrarile, sa iti traga una cand vede ca mergi pe aratura, sa te completeze intr-un cuvant... si am gasit o prietena.
[as mai scrie, dar la usa bate cineva deja si trebuie sa plec. voi reveni.]
mi-am dat seama, din nou, ca nu am mai scris pe blog. am tot avut tentative peste tentative, dar nimic nu s-a materializat. asa ca azi, 11 martie 2010, m-am decis ca a venit timpul sa revin pe paginile de web ale universului.
multe de spus, putin timp (pentru ca da, iar trebuie sa plec: vine un prieten pe la mine, dupa mergem la ceva cumparaturi, apoi clatite cu voluntarii si cine mai stie unde se va termina noaptea - ca deja nu mai pot sa spun seara la orele la care ajung in camera mea linistita de camin).
as incepe cu faptul ca am o super colega de camera - ar fi mai bine sa-i spun prietena, cu care ma inteleg si ma intelege, care imi aranjeaza parul - sunt creata acuma :D, fara de care nu mi-as putea imagina camera asta de camin. chiar ma gandeam ca de la anul nu o sa mai fie aici (ea termina anul acesta) si o sa fie tare ciudat. m-am obisnuit si cu prietenul ei, super tip, de la care poti sa ceri ajutorul, care stie o gramada de lucruri si cu care poti sa razi pana sa nu mai poti. m-am obisnuit si sa fie mereu super multa lume la noi in camera. m-am obisnuit sa nu fiu singura. m-am obisnuit cu niste oameni. eh, vom vedea noi cum o sa fie anul viitor. o sa fie bine, sper, dar nu la fel.
Baisoara ... am fost in weekendul trecut la Baisoara in training cu voluntarii noi. pe langa muntii de zapada, viscol, frig si niste peisaje superbe, a fost o experienta pe care nu o sa o uit prea curand. poate si pentru ca eu am organizat in mare parte totul (omul de HR :D ), ajutata normal de colegii mei din bc (birou de conducere). mi-am dat seama de cate lucruri super tari sunt capabila (si nu incerc sa ma laud). mi-am dat seama de cat de mult conteaza sa ai langa tine persoana potrivita care sa te ajute, sa te sustina, sa vina cu idei, sa iti asculte frustrarile, sa iti traga una cand vede ca mergi pe aratura, sa te completeze intr-un cuvant... si am gasit o prietena.
[as mai scrie, dar la usa bate cineva deja si trebuie sa plec. voi reveni.]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
