Gânduri la 4 dimineața, de această dată.

Stau lipită de calorifer, pe jos, cu laptopul în brațe, cu ochelarii pe nas ... sună cunoscut? Poziția mea preferată la ore târzii în noapte.

M-am dezobișnuit să scriu, parcă scârțâi încă. Deși ieri a mers totul cursiv și frumos, a venit de la sine, pentru că oricum nu pot să scriu decât despre lucruri și sentimente proprii – prin urmare, totul este deja în mintea me, trebuie doar să îi dau o formă pe care să o înțelegeți și voi.

Ieri mi-am amintit un lucru uitat un pic din păcate – mi-am amintit să citesc ... o carte. M-am întâlnit de curând cu un prieten mai vechi care îmi cunoaște latura aceasta ”cultă” și literară – de om care scrie (poezii, proză, jurnalism) și căruia îi place să citească. Și m-a întrebat la un moment dat ce am mai citit în ultima vreme – i-am spus că nimic. Cu greu am recunoscut și acest lucru, pentru că îmi era prea rușine să îi mărturisesc că am vreo 3-4 cărți începute de cel puțin 2 ani, că mai răsfoiesc o foaie în puținele momente când am o pauză, că lecturile mele sunt articole de ziar sau de presă online, mesajele de pe grupuri sau mail-urile lungi. În nici un caz nu le diminuez importanța lucrurilor pe care le fac și a lecturilor pe care reușesc totuși să le citesc, însă simt un gol că nu mai am un pic de timp pentru pasiunile mele de suflet, pasiuni mai vechi și prăfuite.

Spuneam că mi-am amintit să citesc ... și să scriu, de altfel. A fost o seară productivă – am reușit să îmi aștern niște gânduri pe hârtie (vorba vine) și să îmi și las imaginația hoinărind prin gândurile unui autor. E o anumită plăcere și gestică atunci când citești cu drag o carte – îi puteți spune ritual, tabiet, viciu, cum vă sună mai bine. O să spuneți că acord prea mult credit unui simplu citit, însă ca de la un pasionat trist și rușinat că a uitat biblioteca plină de colb într-un colț vă spun că fiecare dintre noi avem mici ritualuri, pe care câteodată doar noi le cunoaștem și cu greu îi lăsăm pe alții să pătrundă în misterul lor – pentru unii este băutul cafelei, pentru alții trezitul de dimineață, sau prima urcare în mașină după ce ai lăsat în spate pentru câteva ore ”casa”, sau paharul de vin când ajungi seara, pe care ți-l torni după ce ți-ai lăsat pantofii aruncați pe hol. Oh, și încă mai avem multe fiecare dintre noi.

Cititul unei cărți îmi aduce aminte și de ”acasa” mea: de lampă, de pătură, de camere, de părinți, de sărbători (pentru că atunci reușeam să termin cele mai multe cărți), de biblioteca mea pe care am reușit să o întrăgesc cu cărți cumpărate din anticariate (obișnuiam să stau cu orele și să aleg volume – cred că ajunsesem să îmi placă mirosul specific și atmosfera că nu îmi mai venea să plec) sau primite sau comandate.

Iar aseară m-am așezat frumos în pat, am tras lampa un pic mai aproape cât să bată un pic pe carte, mi-am lăsat ochelarii și am deschis – castelul din nori s-a prăbușit, al treilea volum (și ultimul) dintr-o serie. E un sentiment unic să tot dai pagina, să aștepți sau să ghicești ce se întâmplă, să te scufunzi în propriile gânduri și să îți dai seama că nu ești de fapt atent la ce citești și să te reîntorci la paragrafe, iar la un moment dat să simți cum ochii îți coboară din ce în ce mai jos pe carte până ți se închid complet.

Tot scotocind prin amintiri, mi-a răsărit în minte o imagine de când eram mai copil (prin gimnaziu să fi fost) și care mi se pare câteodată din alt film. Ai mei dormeau într-o cameră, eu cu fratele în camera de lângă. Pe vremea aceea, aveam sobe (cu gaz) și cazan în baie. Tot pe vremea aceea, eu mă trezeam prima din casă de cele mai multe ori, pentru că mergeam la școală (între timp, cam toate s-au schimbat, și cu amenajarea casei, și cu trezitul). Iar eu, ca un copil cuminte, îmi puneam alarma mult mai repede decât era normal să mă trezesc – mă ridicam cu greu din pat și aprindeam ”focul” în toată casa: în camera mea, la părinți și la baie, pentru ca pe când trebuia de fapt să mă trezesc să fie deja călduț prin casă. Acum când mă gândesc cred că mă simțeam ca un om ”mare”, cu responsabilități – nu așa.

Termin totuși și această postare, într-o notă nostalgică și plină de amintiri. O să mă așez imediat în pat și mă pun să citesc – am de recuperat :)

Gânduri la 3 dimineața ... într-un început de decembrie

Stau lipită de calorifer, pe jos, cu laptopul în brațe, cu ochelarii pe nas (începuseră să îmi lăcrimeze de la oboseală), e târziu și e frig și mi-am pus în cap să scriu ceva – nu am mai făcut asta de mult.

Vine acea perioadă a anului când ai vrea să nu fi nicăieri decât acasă. Încep să simt și eu asta. De fapt, decembrie vine cu două sentimente: să fii acasă de Crăciun și să fii cu cineva de Revelion. Ideea e ca în nici unul dintre contexte să nu fi singur. 

Am rămas singură pe weekend. Fratele a plecat acasă. Înainte de asta, am tras o fugă rapid să mai fac niște cumpărături și am luat câteva bomboane de pom – cu gândul să îi trimit și mamei. Simpatică, îmi spune fratele că el nici nu le-am mai văzut după ce le-a plasat – are mama ascunzișurile ei prin dulapuri (pune ea deoparte o ciocolată, o cafea, și le scoate când ai nevoie, numai bine îți pică) și a pus deja și bomboanele, s-o fi gândit că le-am luat în avans pentru Crăciun.

A început să ningă un pic. Nu m-am putut abține și am ieșit un pic pe geam. M-a izbit aerul puternic de iarnă – calm, rece, clar, impunător. Respect aerul acesta. E rece, și totuși îți aduce aminte de căldura din casă, de acasă. Parcă simți în tot acest aer bucuria unui nas roșu, clipele petrecute sub bradul de Crăciun numărând beculețele și mâncând bomboanele ”bune”, fruntea mamei transpirate de la frământat cozonaci, emoția de a ajunge acasă, groaza de a sta pe tren sau a conduce pe lapoviță, ritualurile care au loc și tradițiile pe care și le face fiecare familie în parte. Și Doamne! Încă și mai câte lucruri ...

Stând pe geam, m-a cuprins un sentiment de dor. De la frigul care a intrat pe balcon, mi s-au aburit geamurile. Mereu am găsit acest fenomen fascinant – aburul. Mi s-au aburit geamurile, mi-au înghețat pereții, tremură în stradă de frig drapelurile și se zgribulesc în bătaia vântului rece și liniștitor, iar mașinile stau calme sub o promoroacă. Iar eu stau ferită, lângă calorifer, pe podeaua semi-rece, cu laptopul care mi se descarcă în brațe. Îmi fac un lapte cu miere și scorțișoară și la somn copii :)