Ne place sa ne complicam

[doamne de cand nu am mai scris ... ]

stateam azi si ma gandeam eu la nemurirea sufletului (vorba vine), dupa ceva cantitati industriale de vodka si bere (si dupa o betie de cu o seara inainte), cu o tigara in mana intr-un club plin de oameni care dansau pe mese, simtindu-ma mai singura decat oricand ... stateam si ma gandeam ca ne complicam prea mult !!!

atat de mult ne place sa filozofom pe teme, sa desfacem firul in 14, sa ne sunam toti prietenii ca sa le cerem sfatul in "n" privinte ... incat cred ca la un moment dat uitam chiar esentialul: de la ce pornisem? ce vroiam sa fac? ce s-a intamplat de fapt? ce simt eu cu adevarat?

ne pierdem pe parcurs, ne pierdem in idei si sfaturi (atat de diferite), ne ancoram de orice licar de speranta, incepem sa aberam si sa deformam lucrurile, ca intr-un final sa ne uitam pe noi. sa devenim un "produs" al ce "ar vrea lumea de la mine" si "cum imi vad restul viata".

si macar de ar fi doar interventia lor la mijloc ... dar mai este si persoana cu care esti in relatie, despre care ceri sfaturi si despre care toti se gandesc sa-si spuna parerea. doamne fereste sa vorbesti tu cu a cea persoana despre ceea ce te framanta de fapt, despre problemele care exista, despre ce ai vrea sa se schimbe sau ce ai vrea sa fie. nu, tu apelezi la zece mii de terti care sa te "ajute" sa te decizi si cum sa spui si ce sa faci.

dar mai apoi te gandesti ca nici nu poti vorbi cu persoana direct. te gandesti la consecinte, ti-e prea bine cum e momentan si lasi totul sa mearga de la sine (chiar daca merge prost sau in directia gresita).

speri cu ardoare ca intr-o zi persoana respectiva sa se trezeasca, brusc si dintr-o data, si sa-si dea seama de ce mare tampenie si greseala a facut ca nu a reactionat in vreun fel sau altul si sa se dea cu capul de toti peretii, gandindu-se ce ar fi putut fi.

acuma o sa veniti si o sa-mi spuneti, pai bine, dar tu de ce nu ai facut nimic? de ce stai in fata unui laptop si scri, in loc sa fi tu cea care merge si ii spune in fata tot? poate din acelasi motiv pentru care nici "ea/el" nu o face: ne este frica! ne este groaznic de frica, dupa ce cunoasteam o persoana si ne dam seama cat de mult ne completeaza si cate avem in comun. dupa ce constientizam ca nu mai poate fi vorba de o aventura de-o noapte, ca poate fi ceva mult mai serios. ne este frica de ceea ce ar putea veni si ne complicam, in loc sa trecem la fapte, pentru ca da, viata chiar este foarte scurta.

in mod firesc, vine si urmatoarea intrebare: ok, ce facem? ce sa fac? si daca chiar imi place sa ma complic, sau sunt nevoita de circumstante? asta ar fi viata, o serie de "complicaturi", telefoane si intalniri tarziu in noapte cu diversi prieteni carora sa le povesteti intreaga ta existenta si practic sa nu se intample nimic concret?

astept inca raspuns. poate l-ati aflat voi (share if you did so)